În A voix basse/ În șoaptă așa era împărțită călătoria: pe zile. E vorba despre o înmormântare la Tunis la care apare o fiică și nepoata, care are o viață personală inavuabilă dincolo de Occident. Problema e țara în care există o lege aspră contra homoxexualității, dar care, stupoare, e cu… discriminare de gen, mai exact, la femei nu contează. Regizoarea face un portret de familie atașant și cu siguranță că va fi greu să ruleze oficial în țara de origine, dar are șanse mari la un Urs pentru interpretarea actrițelor, chiar dacă aici, în Germania, e doar unul pentru rol principal și unul pentru secundar (așa cum s-au molipsit și la Namur).

The light piller a fost o surpriză plăcută și fascinantă. Este un chinezsc majoritar animație, foarte pastelat, cu un îngrijitor de la un studio de film, vizitabil, care nu are ca familie decât o pisică star. Va cădea victimă unei fraude pe net când dă de viața reală, în care ar vrea să ajungă pe altă planetă, sau să se reîncarneze în iepure de mare, care se înmulțește singur. Am aflat că se cheamă „Chine dream core” ca stil. De cercetat.

Dao sau o mișcare circulară ca un perpetuum mobile e despre tradițiile din Guinea Bissau, fără cap și fără coadă și marturisesc că am clacat când a fost sacrificat cu sălbăticie și entuziasm un ieduț. În cazul dat n-ar fi putut scrie, la final, că niciun animal n-a avut de suferit.

Everybody digs Bill e echivalentul, ca subiect, al lui Blue Moon de anul trecut. Este viața agitată și chinuită a unui jazzman pianist Bill Evans, titlul fiind chiar al unei melodii celebre a sa din anii 60. Refugiu la părinți după o dramă profesională.

Marea izbândă a zilei de ieri a fost filmul Teodorei Ana Mihai, Heysel 85. Cumplita dramă reală de la un meci de fotbal, de final de campionat, de la Bruxelles, cu personaje fin creionate și o atmosferă care te ține cu sufletul la gură, până la ultimul cadru. Cu imagini de arhivă perfect inserate și o tensiune, pe mai multe limbi, ingenios dozată. Ar fi meritat să fie în competiție. S-a încheiat cu aplauze binemeritate. Tragedia s-a petrecut pe 29 mai, și mi-am amintit că la puțină vreme după, pe 15 iunie avea să fie una pe Stadionul din Ploiești, la un Cenaclul Flacăra, despre care nu s-a vorbit prea mult.

O zi despre familie în forme cât se poate de diferite. Acum vine rândul copiilor. Ziua României de Sfântul Valentin, o sincronicitate despre care voi comenta mâine.  

De la #Berlinale76 Irina-Margareta Nistor