Ziua Îndrăgostiţilor nu-i preocupă în mod special pe nemţi, unde până în pandemie găseai doar nişte inimioare de ciocolată pe care le căpătai şi la coborârea din cursele Air Berlin, care s-au desfiinţat şi ele, aşa cum s-au închis şi cinematografele din Sonny Center, care arată la fel de trist ca Studioul bucureştean, deşi la Berlin nu sunt cutremure, dar există interese imobiliare. Aici erau programate filme sentimentale. Şi veneau ceva cupluri, la alde cele cu Fifty Shades of Grey. Pură întâmplare sau nu, în lista de vizionări de azi erau idile de tot felul.

Drii Winder/A Piece of Sky a fost un scenariu păşunist, şi la propriu şi la figurat, cu un ţăran vânjos din Alpi, la maiou, cu bronz de tractorist şi bun de munci brute, îndrăgostit de barmaniţa de la cârciuma din sat (încă o Anna). Pare-se că viaţa la ţară câştigă teren, indiferent de continent, ignorând eforturile fizice şi oprindu-se la scene cu animale la montă, de exemplu, care pe unii probabil că îi pasionează. În plus, din senin câte un cor, într-un fel de costum tirolez, care parcă ne explică ce s-a mai întamplat, şi suntem amăgiţi cu o nuntă şi cu posibil abuz de minoră. Timpul trece greu în ţara ceasurilor cu cuc!

Call Jane e fascinant, mai cu seamă pentru cine a prins prigoana avorturilor care se înteţise la noi în anii ’80. În America suntem în 1968 la faza asta care va ţine până 1973, când femeile s-au organizat exemplar, cu riscuri mari, dar şi cu două personaje extrem de uşor de îndrăgit, fermecătoarea Elizabeth Banks (care a declarat cu curaj că gândeşte la fel ca regizoarea Phyllis Nagy) şi Sigourney Weaver, care e un adevărat exemplu de ce înseamnă să-ţi porţi vârsta cu inteligenţă şi umor, şi fără intervenţii, care cel mai adesea sluţesc sau chiar ridiculizează.

Les passagers de la nuit nu e despre o călătorie cu trenul, ci una la microfonul unui post de radio, vreme de câţiva ani, de la alegerea lui Mitterand, la 10 mai 1981. Cu Charlotte Gainsbourg şi Emmanuelle Beart (aproape de nerecunoscut), o familie în prag de divorţ şi întâlniri neaşteptate. Două actriţe la a doua generaţie de celebritate, dar şi biata fiică a lui Bulle Ogier, care s-a stins de inimă, de foarte tânără.

Despre Ceremonia Shooting Star, care a fost un fel de happening involuntar, cu bâlbe peste bâlbe, m-am gândit să fac un fel de standing out loud moment şi să fie cu intonaţie, că merită re-interpretată debandada inimaginabilă!

Într-un târziu a început şi filmul despre atacul terorist de la Bataclan, din Paris: Un año, una noche şi momentele oribile trăite de supravieţuitori, din păcate într-un scenariu dezlânat, chiar dacă remarcabil jucat de Nahuel Pérez Biscayart şi Noémie Merlant!

Corespondenţă de la faţa locului- in person, cum îi spune mai nou (şi nu on-line, ca-n 2021)

© Irina Margareta Nistor