Berlinul arată precum Cannes-ul, după Festival, dacă mai zăboveşti o zi-două. Îşi pierde strălucirea şi afişele colorate, din care vedetele par că-ţi zâmbesc numai ţie, cinefilule, sunt înlocuite cu banale reclame bănoase. În schimb, rămân încă filme în avanpremieră de văzut până duminică.

Cinco lobitos/Cântecul de leagăn (R: Alauda Ruiz de Azúa) e o poveste bască, în coproducţie cu Spania şi Marea Britanie, înduioşătoare şi foarte omenească, a unei proaspete mămici: Amaia, care e panicată de fiecare gest în privinţa sugarului. Când copilul cade de pe canapea, se sperie îngrozitor, doar că se linişteşte când i se spune că ea fost scăpată, pe jos, chiar de mai multe ori, şi uite câte limbi străine a învăţat! Din păcate, iniţial e mai mult singură, cu un soţ care prinde o slujbă bună în alt oraş, şi nu-şi pot permite să piardă banii, şi nişte părinţi foarte voluntari, în a căror casă se întoarce, că n-are încotro. Doar că punctul ei de sprijin, propria ei mamă, Begonia, aparent imposibilă şi cu multe capricii, se îmbolnăveşte şi va trebui acum ea, fiica, să devină brusc adulta care să le gestioneze pe toate.

Millie Lies Low vine din draga mea Noua Zeelandă. Tânăra regizoare la debut în lung metraj: Michelle Savill şi actriţa principală Ana Chaya Scotney (o maori, precum cel care, tot la Berlinală, a venit acum ceva vreme şi despre care se presupunea că va ajunge cândva prim-ministru) au făcut o introducere filmată, povestind că totul a pornit de la faptul că însăşi cineasta a pierdut avionul de Paris şi n-a vrut să se ştie că a rămas în ţară, fiind nevoită să se dea la fund, vreme de vreo 3 săptămâni. A meritat! Scenariul e ingenios şi cu multe răsturnări de situaţii, şi destinaţia ratată va fi New York-ul.

Cea mai plăcută surpriză din toată Berlinala a fost o peliculă impecabil… croită: The Outfit! Chicago 1958, după moartea lui Al Capone, dar cu aceeaşi reputaţie de oraş al gangsterilor şi un croitor de lux, din Savile Row, fireşte britanic: inegalabilul Mark Rylance (pe care abia l-am văzut în Don’t Look Up şi l-am descoperit în Bridge of Spies), misterios şi foarte politicos. Maestrul costumelor de lux se refugiază în America, după ce blugii invadează piaţa londoneză şi numai mafioţii mai poartă haine şic. Regia e tot pentru prima dată şi pentru Graham Moore, care a scris doar scenarii până acum (ca de exemplu: sofisticatul Imitation Game).

Şi am ajuns şi la dublul premiat în 2022: Rabiye Kurnaz vs George W.Bush, după un caz real (scenariul Laila Stieler, în palmares şi ea) al unei mame turcoaice (jucate de câştigătoarea Ursului pentru rol principal: Meltem Kaptan, o „coproducţie” şi ea, de origine turco-germană) stabilite în Bremen şi care vrea să-şi recupereze fiul, pe Murad, ajuns, nevinovat, la Guantanamo, unde a stat ani mulţi. Un avocat remarcabil, care, din lipsă de bani, e ispitit adesea cu delicatese orientale, pentru a-i stârni simpatia, e interpretat de Alexander Scheer, care ar fi meritat o recunoaştere, dacă n-ar fi fost… zodiacal, anul femeilor (comisarul de poliţie e un actor român: Claudiu Mark Drăghici). Angela Merkel pare că rezolvă cazul până la urmă, chiar dacă nu e mamă, dar nu-i bărbat! Iar în pozele de pe generic, cu adevăraţii protagonişti, apare şi Vanessa Redgrave, care, de la Julia lui Fred Zinnemann încoace, din 1977, unde a avut-o parteneră pe Jane Fonda, s-a molipsit şi nu scapă nicio ocazie de militantism.

Corespondenţă de la faţa locului – in person, cum îi spune mai nou (şi nu on-line, ca-n 2021)

© Irina Margareta Nistor