Dimineaţa a început fireşte cu un nou test şi aşteptarea rezultatului, mai ceva ca la admiterea la facultate, şi apoi brăţara, care pe 10 a fost portocalie, pe 11 albastră şi pe 12 albă. Mă tem că n-o să le ajungă culorile şi vor trece la nuanţe!

După ce Seidel ne-a îngreţoşat cu Rimini al lui, m-am temut de tot ce putea fi mai rău, cu Good Luck to You, Leo Grande şi întâlnirile dintre o profesoară de religie şi un gigolo de lux, un lucrător sexual, cum e politically correct apelativul (care nu era chiar ca Richard Gere, dar a făcut faţă), interpretat de charismaticul irlandez puţin mai bronzat de pe urma unui tată afro-american din Baltimore: Daryl McCormack (din foarte mult comentatul A Very English Scandal şi din Peacky Blinders).

Mai mult mă punea în încurcătură profesoara de religie, dna Robinson (aluzie vizibilă de la o poştă la Anne Bancroft din The Graduate de acum 55 de ani), jucată de Emma Thompson (fosta soţie a lui Kenneth Branagh, care e şi el din nou pe val, mai puţin pe al Nilului, dar cu Belfastul i-a ieşit impecabil). Relativ recenta văduvă din scenariu vrea să ştie şi ea cum e cu plăcerea pe care doar o simulase în 3 decenii de mariaj. Situaţia a fost ţinută sub control (doar un pic, când am zis c-am scăpat de detaliile corporale, s-a mai… decoltat puţin), dar în rest a fost un dialog inteligent şi fascinant, şi, din nou, ca la Ozon, din pricina pandemiei, s-a petrecut exclusiv într-o cameră de hotel şi la o cafea, în hol.

Keiko a fost un japonez original, cu o fată surdo-mută, care face box profesionist şi descoperirea că limbajul semnelor e universal valabil, un fel de esperanto, în care-şi pusese atâta nădejde Regina noastră Elisabeta, Carmen Sylva.

Marea surpriză, oarecum anunţată de cronicarul german de cinema Knut Elstermann, a venit o dată cu: Nana, Before, Now & Then, adică Înainte, Acum şi Apoi sau ambiguul Atunci, totul gândit şi ţesut fără cusur de Kamila Andini, o regizoare ingenioasă, sundaneză (aşa se chemă şi limba dintr-o insulă indoneziană), care ne-a purtat într-o călătorie iniţiatică, mai ceva ca o incantaţie perpetuă, cu iubiri imposibile şi personaje feminine ca din porţelan, dintr-o lume care ne e necunoscută (chiar dacă Bali e o destinaţie vânată, dar nu pentru detalii, ci pentru plajele sale pardisiace). O peliculă cu şanse mari la Trofeu (ce greu îmi e că nu mai pot împărtăşi impresiile cu Tudor Caranfil, căci şi la iranianul Nader şi Simin, o despărţire ori la maghiarul Despre trup şi suflet, am pus amândoi diagnosticul corect, de îndată ce s-a scurs tot genericul!).

Seara s-a încheiat cu capodopera lui Jiri Menzel pe care a făcut-o în 1969: Ciocârlii pe sârmă, despre un lagăr de muncă socialistă în plină Primăvară de la Praga, interzis iniţial şi prezentat la Berlinală în 1990, când a luat un binemeritat Urs de Aur.

Soarta peliculei şi cenzurarea ei seamănă cu cea a Reconstituirii lui Lucian Pintilie, doar că cea din urmă n-a fost preluată de vreun Festival Internaţional, dar măcar a avut o premieră, după decenii bune, una călduroasă şi entuziastă, la Serile Filmului Românesc de la Iaşi!

Corespondenţă de la faţa locului – in person, cum îi spune mai nou (şi nu on-line, ca-n 2021)

© Irina Margareta Nistor