Berlinala s-a deschis cu un covor roșu nesfârșit, cu rochii foarte decoltate (din fericire n-a fost prea frig) și mai ales cu o gală lungă și extrem de politizată, cu nelipsitul mesaj al lui Zelenski, introdus de principalul său admirator, cu o voce tremurată: Sean Penn, care își prezintă documentarul care-l are ca super erou pe fostul coleg de breaslă în „Superpower”.

Ministrul culturii germane, o distinsă doamnă a fost cea care pus punctul pe i, când s-a referit la victimele anonime din Ukraina, Turcia, Iran și Afganistan. Și cea mai sinceră și eficientă a fost splendida actriță persană Golshifteh Farahani (recent pe genericul producției de la Cannes: „Frate și soră”), îmbrăcată impecabil și fermecător, cu eleganța și decența care se cuvine unui asemenea moment a cărei sinceritate și solidaritate a stârnit aplauze spontane.

Festivalul a fost declarat cel mai mare din lume, după numărul de spectatori (firește că sunt mai multe cinematografe într-o capitală, decât la Veneția sau pe Croazetă)! 

Cu numeroasele sale secțiuni, joi, Forum-ul a început în sala Arsenal, care amintește de pelicula din 1929, a ucrainianului Dovjenko, racord cu un documentar polonez despre Ucraina, un puzzle de momente puse cap la cap, dar fără cap și coadă, profitând nepermis de drama celor disperați. A continuat cu o reconstituire a cumplitelor închisori și torturi din Iran, cu un citat înspăimântător dintr-un torționar: Acolo unde Dumnezeu nu există, și a urmat Notre Corps, al cineastei Claire Simon, la propriu și al său, într-o clinică exclusiv feminina, cu secții oncologice, dar și cu maternități și intreruperi de sarcină ori schimbări de sex, pe alocuri mult prea explicite.

Apoi Mammalia lui Sebastian Mihăilescu, cu un generic creat impecabil din punct de vedere estetic, cu o nuanță de roșu pregnantă și care stârnește interesul. Sold out, dar pe parcurs cu destule abandonuri. Istvan Teglas remarcabil, chiar și în scenele mai greu de suportat și bănuiesc de jucat, în rest o muzică obsedantă, pe fond de ritualuri stil Bivolaru, o scenă plină de ironie fină a la Porumboiu, la ploaia (shower îi zice pe englezește) de cadouri și entuziasm exagerat pentru viitorul nou născut, modă importată la noi de la serialul Dallas, în România socotindu-se că e de rău augur să dăruiești ceva înainte să vină copilul pe lume.

BlackBerry e în competiția mare, despre un obiect cândva de mare lux, a cărui glorie a apus și se explică mecanismul și aflăm și de ce îi spune așa! O găselniță de ultim moment, pentru că genialul inventator se pătase, de emoție, cu o mură pe cămașă!

Seara s-a încheiat cu un coreean de Netflix: Kill Boksoon, un fel de Nikita adaptată zilelor noastre și asiatizată (dacă tot există cuvântul europenizată…).

Cât despe She Came to Me e clar că seamănă, voit sau nu, cu Woody Allen style, ingenios ca subiect, pana de inspirație a unui compozitor de opera (formidabilul Peter Dinklage, lansat în Urzeala Tronului), o Marisa Tomei căpitan de șalupă și dependentă de sex, de sex romantic spune ea, și Anne Hathaway (același nume cu al soței lui Shakespeare și mai nou al unui personaj de serial cu detectivi de pe TVR1) care e psihanalistă și, deși teoretic este interzis, se mărită cu un pacient/client, ca mai apoi să se călugărească. Nebunie curată, dar pentru o seară, înainte de un cocteil de lux, cu VIP-uri fără număr, mai ales locale, Rebecca Miller a livrat exact ce s-a dorit! 

La Berlinală e ca la Kaufland, pui în coșul de cumpărături tot ce-ți dorești! E totul disponibil la raftul devenit ecran.