Primul titlu a venit filmat tocmai în Tasmania, de Rolf de Heer, un regizor de origine olandeză, stabilit în Australia: The Survival of Kindness, (de ziua bunătății spontane😊), descris drept un road-movie on foot, căci personajul principal străbate deșertul, adesea desculță, ca să-și găsească torționarii, dotați cu măști de gaze înspământătoare, care după ce au profitat de ea și s-au înfruptat dintr-un tort sofisticat, au lasat-o pradă soarelui, frigului și insectelor, într-o cușcă metalică.

Al doilea a fost unul german, ecranizarea romanului semnat de Daniela Krien, cu șanse la Urs, Cândva ne vom spune totul (un citat din Frații Karamazov, pe care îl citește devoratoarea de lectură, o adolescentă îndrăgostită). Regizoarea Emily Atef susține că e o pledoarie feministă, contra tabu-urilor, pentru noi, însă, Germania de Est proaspăt reunită în noiembrie 1989 are cu totul alte conotații și, pe lângă binecunoscuta definiție Estul cu Trabantul, Vestul cu Mercedesul, ne îngrozește ideea îndoctrinărilor de pe la 12 ani a pionierilor, buni la școală, duși vreo 6 săptămâni în tabere, stil Cântarea României! Descoperirea lumii libere, de la strudelul cu frișcă la aparatul foto de ultimă generație pune pe gânduri. În paralel, complicata alegere sentimentală, între un băiat de vârsta ei și unul la distanță mare de ani, dar cu mult mai senzual, totul petrecându-se la o fermă uitată de lume, care aduce aminte de patima din La răscruce de vânturi.

Apoi am luat o plasă cu IA, care nu era Inteligența Artificială, ci cea Africană, doar că era o trișerie, cu o centenară într-un dans între isterie și transă, ori nevoie acută de un exorcist, care promite vindecări miraculoase și comunicarea cu spiritele atotprezente. Plus ideea unui șef local, să se întorcă în Africa Neagră cei din diasporă, ca să facă o lume mai bună. Utopie pură.

7 ierni în Teheran este un documentar al unei alte cineaste franco-germane de astă dată: Steffi Niederzoll, despre drama unei studente la arhitectură, de numai 19 ani, ademenită de un doctor, chipurile ca să-i amenajeze cabinetul, și care vrea s-o violeze. Fata, în legitimă apărare, îl înjunghie, doar că în Iran, conform legii, femeia nu are acest drept și este condamnată, după conceptul ochi pentru ochi, la pedeapsa care se numește răzbunare sângeroasă. După 7 ani de pușcărie grea, nu a fost iertată de familia aparentei victime și a murit spânzurată. Mărturiile cutremurătoare ale familiei și ale altor deținute eliberate, cu niște riscuri enorme au ajuns să fie aflate în lumea liberă. Dar oare nu se poate face nimic ca asemenea orori, precum și cea recentă, cu fata ucisă ca nu purta bine voalul?…

Și a urmat Superpower, care nu-i cum ne-am fi așteptat atotputernica Rusie și noul dictator al lumii, ci explicația pe care i-o dă, la final, Zelenski puștiului care-l întreabă, care e supraputerea lui, și răspunsul diplomatic este: copilul însuși. Revenind însă la subiect, și la tratarea sa, americanul oscarizat Sean Penn (acompaniat de o echipă și de un coregizor, fost martor al lui Iehova, Aaron Kaufman) era intrigat că un actor minor, de comedie destul de ieftină, dar pe gustul populației, care se recunoaște în stilul cu pricina, ei bine, ajunge să fie ales (pe binecunoscutul pricipiu: se votează răul mai mic) cu peste 70%, deși e mare vedetă și în Rusia, le vorbește impecabil limba și nu părea, inițial, că l-ar antipatiza, măcar puțin, pe Putin. După ce ajunge la putere, poporul e rapid dezamăgit, căci promisese să lichideze corupția și nu s-a ținut de cuvânt. Americanii s-ar fi bucurat ca Ucraina să intre în NATO și, în naivitatea lor, au fost convinși că nu va fi niciodată o țară independentă! Speranțele după Revoluția portocalie, celebrul Maidan, s-au spulberat cât ai clipi. Și-ar fi dorit cei tineri să contruiască o patrie nouă și nu să fugă în Occident. Deocamdată s-au înrolat și fete, chiar și pe post de lunetiști. Zelenski e ca de obicei foarte exigent, mulțumeste, din vârful buzelor, occidentalilor și polonezilor, pe noi ne ignoră și a găsit o formulă speculativă ideală: că nu poate zbura cu o singură aripă. Ca sloganul de la Kaufland: Implicarea face diferența! Dar consecințele?

Au fost două proiecții simultane: una pentru presă, cu aplauze slabe și câteva huiduieli, plus ceva abandonuri, la cele 2 ore mult prea lungi și cea la care a venit și Sean Penn, în persoană, unde, pe net scrie că au fost ovații în picioare. Gusturile, nici măcar cele cinematografice, nu se discută, nu?