Am decis ca titlul pentru primul episod din această ediție atipică să fie indirect și o aluzie la filmul care mi-a plăcut cel mai tare până acum. Nu e în competiție, îi zice Language lessons, e al unei spanioloaice: Natalie Morales care și joacă, o peliculă minimalistă, ar descrie-o unii, dar care e plină de umor și face bine în perioada pe care chipurile o traversăm, dar nu mai ajungem odată vizavi!

Un tip care se trezește cu niște lecții de spaniolă plătite de soțul său și care, din trailler ne învață cum să devii un star. Dintr-una dintre sugestii îți dai seama că anul acesta, dacă ești acreditat, poți să vezi filmele nu numai în sufragerie, ci și, eventual chiar din mașină, dacă ai șofer, că poate așa nu
te-ar mai întrerupe nimeni, pentru că e tare complicat să te încadrezi între orele în care ai voie să urmărești proiecțiile (oare le mai zice așa?!) când
ți-ai dori să vezi cât mai multe, dar nu poți lungi ziua. Și nici nu mai poți să cumperi cadouri la întoarcerea acasă, și nici cărți, și nici să mergi la Ritz, la Europa Creativă…

Există și avantaje mai cu seamă la participarea românească. După încercări multiple, un e-mail de help către Biroul de presă și mai ales o prietenă de nădejde, Cornelia, fără de care n-aș fi găsit în veci cum să „mă leg/log”, am ajuns la primul titlu, căruia îi spune Memory Box/Cutia cu amintiri, istoria unei fete, mame și bunici, venite din Liban și stabilite în Canada (ușor recognoscibilă după viscol și veverițe).

Secrete descoperite din scrisorile care par deja vintage, bilete de cinema, amor, despărțiri, pentru că se pleacă la studii în URSS, moartea tatălui, emigrări, dar și regăsiri sentimentale, rămâne o neuitare a spectatorului pentru cele 3 femei atașante.

A urmat un coreean (n-am vrut să încep cu el, în ideea că ar mai aduce vreun… Parazit), îi zice Introduction, e în alb-negru, cu ceva acupunctură, o zăpadă poetică, multe conversații și în rest e lentoare și n-a reușit să mă prindă.

I’am your Man, un fel de Bărbatul ideal care poate fi construit în laborator, la limită un robot, pe scurt un SF sentimental. Pare ciudată sintagma, dar se întâmplă, sau cu siguranță ăsta-i viitorul, pentru solitari și solitare (la npropriu, să nu credeți că-s diamante).

Tipul chiar e cuceritor, este Dan Stevens, un britanic pe care-l știm din Downton Abbey. Acest Tom, de data asta, știe o grămadă de limbi străine, de la franceză la coreeană, se pricepe la cuineforme persane și face niște calcule uimitoare în gând, dansează și iubește. El este Maren Eggert, iar un fel de asistentă, aproape umană, e fiica mai mult decât antipatică, (dar care prinde în fiecare an câte un rol), cea din Toni Erdmann: Sandra Hüller. Scenariul are ceva din Little Joe, dar e ceva mai puțin sinistru. O scenă nostimă cu un tip, care de la Alzheimer, firește tot un tată, fumează două țigări deodată, câte una în fiecare mână. Avem holograme, discotecă… Un film german mai puțin rece decât de obicei.

Xavier Beauvois după Despre oameni și zei a venit acum cu Albatrosul, un jandarm, (nu vă lăsați înșelați, nu e cel din Saint Tropez), belgianul Jérémie Renier, adjunctul lui (Victor Belmondo, nepotul de bunic al lui Jean-Paul), Marie-Julie Maille, partenera de viață a personajului principal și mama lui Madelaine Beauvois (în realitate fetița regizorului și mama ei; o fetiță care știe pe dinafară din ce e făcut un vaporaș și se străduiește, cu ochii închiși să rezolve un cub rubik și să descâlcească un puzzle) completează distribuția.

Scenariul foarte ingenios îi aparține lui Xavier și Mariei-Julie, cea mai înduioșătoare și tulburătoare rămânând bunica. O întâmplare parcă făcută să fie racord cu drama de deunezi de la Onești, un prost negociator, un agricultor revoltat pe regulile europene și o machetă a unui vas pe nume Albatros. Nu mai este despre oameni și zei, ci despre oameni și pământeni care greșesc fatal.

Un unguresc Natural light e despre maghiarii care au luptat alături de nemți între ’41-’44, ajungând în Rusia.

Trenant, banal, începe cu un cerb, (din păcate mort), am sperat că e o aluzie la genialul „Despre trup și suflet”, dar nu. Un câine salvator într-o luptă cu un urs, când oamenii nu-și ignoră aproapele. O scenă într-o biserică în care îngerii de pe pereți par să vorbească și un final trist.

Și am ajuns la mult așteptatul, și comentatul, după titlu, inițial:
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. O aliterație în versuri, semnată de Radu Jude, într-o coproducție cu Luxemburg, Croația și Cehia, (care deja i-a dat un premiu la Karlovy Vary, pentru „îmi este indiferent…).

Știam cu toții că are rating 18+, dar cred că ar trebui inventat ceva mai explicit ca definiție. Mi se spusese că va fi o scenă fierbinte, mă așteptam să fie luată una deja existentă de pe net, nicidecum reconstituită (o plecăciune pentu Lucian Pintilie?) până la cele mai mici amănunte. De văzut între patru pereți, mai cu seamă că avem și o reluare, pe parcurs. Dacă la Cea mai fericită fată din lume sau la Film pentru prieteni era doar o avalanșă de înjurături, acum fiind și ilustrate, mai mult decât grafic și detailat, pentru unii va fi stânjenitor. Sigur că avem un citat din Mahabharata, ca să știm pe unde ne situăm. La conferința de presă de pe Zoom, constatăm că s-au vrut câteva schetchuri. Mărturisesc că partea cu dicționarul este extrem de ingenioasă, iar stop cadrul pe/din viața noastră de zi cu zi, un București înainte alegeri de primar, cu ambele afișe, (că nu se știe niciodată) și mai puțin explicitele anatomice (pe care așa elegant le-a rezolvat Almodovar în Vorbește cu ea), te fac să-ți dai seama că regizorul și scenaristul știu să te prindă într-o pânză de păianjen a unor adevăruri cu care nu poți să nu fi de acord. Pe de altă parte, în ’93 Mircea Daneliuc fascina cu Patul conjugal, la care îți fuge gândul când constați o lume care, între timp a devenit și mai agresivă, de la conflictele stârnite din te miri ce cum ar fi o parcare și până la acea ședință de înfierare de tip stalinist, împotriva profesoarei care ajunge vedetă porno. În periplu prin oraș, într-o farmacie o să dai de Marina Voica, pe stradă de Dichiseanu, la blănuri de producătoarea Ada Solomon, cu flori vine Adrian Enache și te siderează aluzia la un transplant peste rând, cu care sigur că nu poți fi de acord, dar cînd îți amintești că actorul cu pricina care a jucat în Toată lumea din familia noastră de acelașii cineast, te trec fiorii.

Pe toate inserturile ca de fil mut, care despart cele trei zone ale scriptului, se strecoară o muzică franțuzească, tentantă. E consecvent cu antipatia față de armată, cu comentariile la adresa holocaustului, la diverse teorii ale conspirației, care ne-au invadat și poluat acum în pandemie, nu lipsește nici Vadim, nici bancurile cu blonde și nici imaginile de arhivă ale unei dictaturi care nu trebuie uitată, dar și delicatul Stroe, cu versuri pe muzică despre cinema.

Original deznodământul! A ales să aibă trei finaluri. Plus, din când în când, onomatopeea din Woody Woodpecker. Votul contează, va conta și la juriul de la Berlinală, care l-a văzut pe ecran mare, în sală, cu lume. Greu să ieși Zen după această proiecție. Dar nici nu poți rămâne indiferent. La o întrebare a unui chinez, cum va fi perceput în străinătate, mi-am reamintit brusc că la vizionarea de la Elvire Popesco cu Despre oameni și melci, Tudor Giurgiu ne dăduse copia pentru Pekin, din care lipsea scena sexy, de pe acoperș, dintre Andi Vasluianu (genial și aici pe post de pilot protestatar și moralizator) și Monica Bârlădeanu. Una complet nevinovată comparativ cu pornografia hard din cel de față. Radu Jude a mai uimit o dată pe toată lumea declarând că n-are de gând să taie nimic, va acoperi cu un carton negru, pe care va scrie că a fost cenzurat și va da o adresă unde se va putea urmari varianta inițială. Am o singură întrebare: cum va proceda cu TVR-ul, care e coproducător?

Irina-Margareta Nistor
acreditată la Berlinală