La a doua categorie sunt cele despre care Maestrul meu, Domnul Cinema D.I. Suchianu, spunea: spectatorul își poate crea/imagina o poveste bis, adică un „va urma”.

Mă voi opri mai întâi la cele încă necomentate, din competiția pentru Globul de Cristal (de Boemia, cum îmi place mie să-l definesc, ca să-l fac și mai de preț).

Ultimele două se înscriu la prima categorie, chilianul Dincolo de ploaie, care începe foarte promițător, în alb-negru, cu o scenă color din Red Shoes (unul dintre preferatele lui Scorsese, care, apropo, a turnat ceva recent, în Cehia, alături de alt titlu, pe care îl adoră, din 1946, O chestiune de viață și de moarte, cu David Niven, în proiecții speciale, tot la Karlovy Vary 60). O fetiță, care merge la cinema, cu o bunică genială, care are și cel mai bun dialog, pe care suspectez ca și l-a scris singură, și vede că, pe ecran, într-o tulburătoare scenă de dans clasic, plouă. Pentru că pelicula de 35 de mm e zgâriată de la atâtea rulări, și poate ar trebui să distingem și dincolo de picăturile care ne-ar putea deruta în existența noastră. Din păcate, finalul e nerezolvat. Mi-am imaginat că li s-a terminat finanțarea și ne lasă pe noi să construim un deznodământ. La fel și la Țevi, cu un emigrant în Liban, din Bangladeșh, care nu moare de moarte bună (bizară expresie mi s-a părut mereu) și se caută criminalul. Îl lasă însă fără chip.

Sau columbianul 5 ani, 4 luni, cu un copil dispărut și căutat cu disperare, de-o mamă, ca-n Mexic sau Argentina. Parcă ai vrea un strop de speranță. Ori La cules de fructe, din Myanmar, cu două fete complet haotice în soarta lor.

Iranianul Hijamat al lui Nader Saeivar, cu montaj și coproducător Panahi, (care iar nu poate părăsi Teheranul, după Un simplu accident), e despre o lume musulmană, pe care o știm doar superficial, și unde Imamul poate avea un rol care să distrugă destine și să sperie ori să îndemne la sinucidere.

3 săptămâni după, un balcanic despre cruzimea adolescenților și o răzbunare incalificabilă, poate că nici n-ar trebuit să existe, ca să nu dea idei.

În schimb, în City of fathers, un excelent cehesco-slovaco-polonez, te bucuri că nu s-a găsit rezolvarea, care-i tatăl, după ADN-uri, și profesorul, care și-a asumat să-l crească pe băiat e marele învingător. Ori atât de originalul Learning to breathe under water, despre o casă cu un crocodil pe acoperiș, un puști minunat, un tată văduv, și pentru care îți vine să găsești cât mai multe soluții de viitor.

Și mai avem și comedii: Raport către Minerva 2, cu mult umor despre extratereștri, și care aduce cu stilul lui Gopo. Family Movie, cu toată familia lui Kevin Bacon (nevastă și cei doi copii, deja mari), care a fost și aniversat, deși a mărturisit că nu-i place, și căruia i-a reușit să se autoironizeze într-un horror special și cu un aproape happy-ending.

Ori Jim Queen, o animație trăsnită, de miezul nopții, de la Cannes, cu o invenție de leac: vaccin hetero anti personajului idolatrizat, Perfect Jim, care e mereu la sală și urăște fotbalul și copiii. Ați prins aluzia.

În așteptarea palmaresului, nu pot să nu pomenesc de încă două documentare extraordinare: The Hanging of Stuart Cornfeld, despre un producător hollywoodian, și A Pint of Ink, despre un ceh genial, specialist în caligrafie japoneză, dar și traducător, ziarist și formator: Petr Geisler, care nu bea cerneală ci alcool, care din păcate i-a fost fatal.

Detalii în emisiunea Vocea Filmelor.

Irina-Margareta Nistor, acreditată și invitată de Festivalul Internațional de la Karlovy Vary