Sala a fost plină la cele 4 ore din 15, câte sunt per total, din serialul despre filmul documentar, al extraordinarului Mark Cousins. El e cel care a prezentat, tot la Berlin, Gala Premiilor academiei europene de cinema. Era îmbrăcat în costum scoțian, acest nord-irlandez fermecător. Are o voce cu care-și însoțește toate creațiile, fie că e vorba despre Hitchcock, Orson Welles sau Odiseea: istorie celei de-a 7 arte, tot în 15 ore, din 2011.

Cu tonul lui de incantație, a pornit de la Micul dejun al copilului, unde am aflat că deja nu era cafea în cafetieră, și doar se prefăcea Marguerite Lumiere, soția lui Auguste, unuia dintre inventatori, că o bea din ceșcuță. Detalii care contează. Filmat de celălalt frate: Louis. Și ajunge așa până în anii 60. Parcă era totul mai suportabil până în 50 (firește sărind peste cele 2 Războaie mondiale, cu ororile lor, cu tot, când spun asta). Stilul de urmărire a ceea ce e de imortalizat, de băgat în seamă, fără a interveni, se cheamă Fly on the wall/ Musca de pe perete. Coincidență. Și avem și o lungă scenă de la înmormântarea lui Stalin. Preluată de la ukraineanul absolut extraordinar Sergei Loznita. State Funeral prezentat la Veneția în 2019. Și aici, printre munții, la propriu, de flori, și un popor îndoliat, mai mult sau mai puțin sincer, apare delegația României. Suntem în 1953. În închisorile de la noi, elita moare pe capete. Este exterminată fără milă. Cine face parte dintre reprezentanți? Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ceaușescu în uniformă militară, dar mai ales șocant și atât de ușor de recunoscut: Mihail Sadoveanu. Ce rușine!           

În competiție Moscas/Muște, mexicano-spaniol, despre o propietăreasă aparent imposibilă și un tată cu un băiețel, care caută o gazdă, cât mama e în spital, foarte bolnavă. Amintește de scurtul lui Tudor Giurgiu: Superman, Spiderman sau Batman din 2011. Acum însă jocurile video devin evadarea din realitatea atât de greu de suportat.

În schimb nemțescul Home Stories, chiar a fost ca musca în lapte. O poveste între generații, nedesusă până la capăt, o bunică fostă muncitoare într-o fabrică din RDG, nu vede cu ochi bun că hala devine loc de spectacol. O nepoată care vrea într-o emisiune de descoperire de tinere talente și un cuplu intermediar, care mai face un copil… S-a lăsat cu ceva aplauze de formă, dar și cu huiduieli, pe care le-am înțeles perfect.   

Mai sunt câteva titluri în competiție. Deocamdată, în ceea ce mă privește: Scrisorile galbene și Rose rămân în top.

De @Berlinale 2026, Irina-Margareta Nistor