La conferința de presă de azi, pentru Köln 75, am aflat că foarte antrenantul și fermecatorul film despre jazz, dar și despre cum o tânără putea face cariera încă de pe băncile școlii (pe care nu o prea frecventa, doar era în Occident, în vremea rebeliunilor hippiote, dar a recuperat ulterior). Și am mai descoperit că muzicianul Keith Jarrett, nici n-a vrut să audă de scenariu, dar cu sigurantă, cel puțin aș crede, că după ce va afla ecourile va înțelege, că e minunat, și atât de important și pentru acest gen de muzică, pe care unii, îl considerau de muzeu, de acum 50 de ani. Și încă un detaliu, în rolul tatălui antipatic, care își șantajează fiica să se ocupe de cabinetul său stomatologic, dacă nu-i iese nebunia turneului, e jucat, pe contre-emplois, de Ulirch Tukur, care a turnat și în România: Amen (al lui Costas Gavras).

A doua veste bună este prezenta Aneimaria Vartolomei, la sud-coreanul oscarizat Bong Joan-ho, (care l-a distribuit și pe Vlad Ivanov, în Snowpiercer, in 2013,cu Tilda Swinton ). Mickey 17, vine si la noi pe marile ecrane. E o ironie cumplită la adresa unui președinte, ușor de ghicit și totuși general valabil, care este jucat de Mark Ruffalo (care seamana fizic, pe alocuri, cu Nea Nicu’ ceea ce dă fiori) și care ne duce cu gândul la Dictatorul lui Chaplin, firește mult mai subtil. Există și o primă doamnă: Toni Colette, absolut înspăimântătoare. Robert Pattinson este personajul atașant, care de la The Twillight a devenit un fenomen extra charistmatic. Aș mai adăuga că regizorul de la Parazit, din 2019, după care a venit pandemia, n-a mai ieșit cu nimic spectaculos pe piață, până la acest scenariu, plin de extratereștrii monstruoși, ceva de speriat. Oare asta prefigurează, o invazie de pe altă planetă? Sper ca i s-a luat harul de clarvăzător.

Au mai fost din competiție 2 franțuzesti (parțial): Ari despre un invatator de 27 de ani, cu o figură uneori voit de Christ, care nu-și găsește locul, nici în viața de familie, nici în cea profesională și se pierde în nesfârșite conversații, care inițial sunt amuzante, dar apoi agasează. Genială și tandră amintirea unui poem al suprarealistului Robert Desnos, celebrul căluț de mare.

Reflet dans un diamant mort e o ciudățenie, originală, care i-ar placea lui Tarantino spune Maria de Medeiros (din Pulp Fiction, de acum trei decenii), și care a acceptat să joace într-o poveste fără cap și coadă, alături de Fabio Testi, din westernurile spaghetti din anii 60. Oroarea aduce cu Final Cut al lui Hazavanicius, la fel de îndoielnic, doar că Diamantul e de o violență și de o cruzime greu de îndurat. Și când te gândești că e filmat pe Coasta de Azur, ca Prindeți hoțul al lui Hitchcock, cu Grace Kelly (pe care o sugerează Jessica Chastain în Vise…).

Și a mai fost un Ira Sachs cu O zi din viata lui Peter Hujar, cu Ben Whishaw în rolul fotografului intervievat, (din nou în anii 70), pe ecran de Rebecca Hall, întruchipând-o pe Linda Rosenkrantz, care a înregistrat pe banda de magnetofon această conversație, care s-a crezut pierdută (ca și în cazul lui Liz Taylor, pentru care s-a facut un documentar, prezentat la Cannes).

Seara s-a incheiat cu Tura de noapte al Petrei Volpe, despre o asistentă dintr-un spital al zilelor noastre, dar la fel de implicată ca Florence Nightingale, cu multă răbdare și eficiență, meserie despre care aflăm, la final că presupune 4 ani de studii, și că veșnic nu există suficient personal. Cred că ar trebui văzut pentru a înțelege mai bine această vocație, și poate ar fi un model de meserie, care n-ar trebui ocolită.

Irina -Margareta Nistor, cu recomandări și nerecomandate, în direct de la Berlin.