La miezul nopții, la întoarcerea la hotel, trecând pe lângă restaurantul irlandez, euforie, marcase Anglia. Până am mai trecut 2 stopuri, deja era o simfonie asurzitore a claxoanelor! Italia era zgomotoasa câștigătoare a Cupei! Nu mai era nevoie de net sau de televizor, aveam rezultatul pe viu, chiar fără să fiu neapărat microbistă.

La Cannes au șanse cu filmul lui Nanni Moretti, deși diagnosticul, vorba specialiștilor lui Hipocrate, e rezervat!

În rest a fost o zi cu două regizoare și doi regizori.

Cei doi din Est: Radu Muntean, cu un titlu pornit de la numele unui sat noroios de lângă Rîmeț: Întregalde. Teoretic, despre gesturile caritabile și cât de sincere sunt ele, învârtindu-se în jurul unui unui sătean autentic, fără dinți, care vorbește fără șir, povestește, după spusele realizatorului chiar lucruri reale, puțin interesante pentru tinerii cu sacii de ajutoare care fac un concurs nedeclarat de câte obscenități pot spune pe minut de dialog, cu fostul M.C. al Premiilor Gopo, Alex Bogdan, care are destul umor ca să nu aibă nevoie să se sprijine pe cârja injurăturilor repetive, dar deh, dacă așa-i în trend!

Toma Cuzin e un personaj misterios și ambiguu, ideal pentru ce are de făcut, iar de Maria Popistașu, ne era dor de șarmul ei tandru de pe ecran. Trist doar că scenariștii atât de talentați, Baciu și Rădulescu alături de autor, cad în păcatul unei scene scabroase și cu va urma, la un nud, exibiționist, care, culmea, se va repeta și la Kornel Mundruczo: incontinența unor biete personaje în vârstă, care nu mai sunt nici în toate mințile. Noroc că, în afară de cele în 4 D, peliculele încă n-au miros! Revenind la maghiarul vecin, după fermecătorul Luna lui Jupiter și ultratulburătorul Frânturi de femeie, s-a gândit că poate împușcă un Oscar cu un subiect din familia polonezului cu Ida, sau a conaționalului său, cu Fiul lui Saul. Un calcul greșit. Evoluție are un script tras de păr, începe cu lagărul de concentrare la final de război, continuă cu remușcările și inconsecvența în amintirile unei bătrâne, care șochează cu scena de care pomeneam, și, în zilele nostre, cu puștiul fascinat de zombi, care își neagă originea evreiască având o idilă adolescentină cu o mică musulmană care poartă vălul doar în prezența rudelor, în rest e o mică răzvrătită. Final hollywoodian: sărutul între două lumi care se războiesc dintotdeauna.

De son vivant din păcate nu-i în competiția oficială. Ar fi meritat Emmanuelle Bercot, care i-a cooptat în acest proiect profund uman, dureros și totuși alinător, pe Benoit Magimel, Cecile de France și Catherine Deneuve. Dar mai ales pe Gabriel Sara (doctorul Edde, care seamănă amețitor cu regretatul gastroenterolog, profesorul Oproiu) de care te atașezi pe loc, dorindu-ți să existe cu adevărat. Și chiar așa e. Adeptul și în realitate al ideii de Muzică și Medicină ține un veritabil masterclass despre despărțirea de cei dragi și despre cele 5 lucruri pe care ar trebui să le spunem, ca să plecăm cu inima împăcată și fără a lăsa răni sufletești nevindecabile: Iartă-mă, Te iert, Te iubesc, Mulțumesc și Adio. O clinică ideală, care m-a dus cu gândul la Hospice Casa Speranței.

Insula Bergman al Miei Hansen-Love e mai mult o speculație, despre un cuplu de doi scenariști, Tom Roth (din Tinerețe fără tinerețe, filmat în România) și Vicky Krieps (recognoscibilă din Firul Fantomă), în speranța de a-și găsi inspirația. Colosale doar cadrele din biblioteca și cinemaul intim al genialului suedez, cu 6 neveste și 9 copii, și mai ales o căruță (inspirată de a lui Victor Sjöström) de capodopere (intim era găselnița lui Cocteau pentru privat, care pe românește, la feminin, are o altă conotație, una de evitat) ! În sală, Ingmar stătea întotdeauna în primul rând, lateral, unde niciun vizitator n-are voie să se așeze la vizionările cu aparatul de proiecție devenit vintage !

Periplul cinematografic cannez continuă!