De astă dată a funcționat doar parțial. Dacă Geoffrey Rush găsea tot felul de coincidențe din viața lui, legate de Cehia, inclusiv de pe vremea când era Cehoslovacia, într-un singur cuvânt (de la el am preluat ideea de instrument de citit trecutul, prezentul și viitorul), în privința predicțiilor, nu mi-a prea ieșit, nici mie, nici juriului care m-a cooptat. Cel oficial a avut cu totul alte preferințe.

La noi America era pe primul loc, la ani lumină de celelalte, căci ne-a emoționat profund și toată lumea, chiar și la chițibușara vizionare de presă, a ieșit din sală cu lacrimi în ochi, dar se pare că regizorul Ofir Raul Graizer n-are noroc la Karlovy Vary, pentru că nici cu neuitatul Cakemaker n-a reușit să pună mâna pe trofeu. Doar oare nu e preferabil să nu te uite publicul? Nu-i o răsplată mult mai de preț? În plus n-are decat 40 de ani, deci toată viața de cineast e înainte.

Nici Ramona n-a luat nimic, deși ne-a mers la inima de iubitori de cinema (celor care au așa ceva și nu sunt precum Crăiasa Zăpezilor, varianta lui Pușkin)!

S-o luăm în ordine cronologică! FIPRESCI a ales foarte explicitul sexual și cu sugestii echangiste, swingeri, adică schimburi de parteneri între cupluri și revenirea la cel inițial (uneori) din Borders of love (R :Tomasz Winski, o coproducție ceho-poloneză), motivând că e „profund, nostim și tandru portretizând complexitatea relațiilor… interpersonale (un eufemism absolut!) de iubire și sex”.

Și din Secțiunea Proxima, Art Talent Show, care a luat și Grand Prix-ul, alt documentar unul de tip happening, despre adimiterea la Belle Arte.

Ecumenicii, care în 2017 îl aleseseră pe Graizer, s-or fi gândit să nu se repete, și s-au oprit la bulgărescul (cu sprijin german): Un spital de provincie, care e un documentar observațional, în plin Covid, cu un doctor personaj, în sine și foarte implicat profesional.

Publicul a mers la un film despre o trupă de rapperi PSH: Neverending Story, în PSH fiind inclus și un Unchi, altul decât sinistrul sârbo-croatul, cu același nume, care te face să te treacă fiorii, într-un horror de gen ziua cârtiței, de un Crăciun, care nu se mai termină, și unde o rudă, pe care își vine s-o omori de la primele replici, insuportabile, distruge, cu bună știință și cu o cruzime inimaginabilă tot ce-i pică în cale. Și când te gândești că regizorul a spus pe scenă că pentru ideea de familie a făcut toată oroarea asta. Mai bine singur pe lume! A luat o mențiune, cred că de frica lui, n-au avut curajul să-l contrarieze!

Ce au în comun premiul ex-aequo pentru interpretare feminină actrițelor din georgianul A Room of My Own și La Pieta, cu premiul special al juriului pentru Secțiunea Proxima? Libertatea absolută sexuală și nu numai, corectitudinea politică absolută, care se regăsește și în Trofeul cel mai râvnit, care a ajuns la o regizoare iraniană, în coproducție cu Canada și o poveste despre discriminare, sub toate formele sale: Summer with Hope.  

Nădejdea ne-a rămas la premiile pentru interpretare masculină Martin Finger și cea mai bună regizoare: Beata Parkanova pentru ceho-slovacul-polonezul Slovo / Cuvântul (dat și respectat)! Cehia în vara lui ’68, și viața terorizată a unui notar de către poliția secretă, care vrea cu orice preț și prin șantaje josnice, să-i forțeze mână să se facă membru de partid comunist și să intre în politică. Remarcabil jucat și structurat, valabil pentru mai tot Estul căzut dincolo de Cortina de Fier.

Dar să nu uităm că au mai existat trei documentare senzaționale, în afara competițiilor. Unul despre scenele senzuale, care induc ideea că abuzurile sunt justificate, după cum e educată percepția bărbatului, în raport cu femei-obiect: Brainwashed: Sex -Camera- Power, și un al doilea despre mersul la cinema și un cuplu care a inventat Forumul, pentru peliculele de început de carieră sau mai scandaloase, de la Berlinală și au pus pe picioare Sala Arsenal, că și a 7-a artă poate fi e o armă, în sensul bun: Come With Me to the Cinema: The Gregors.

Preferatul meu rămâne însă un film- anchetă The Killing of a Journalist, despre o oribilă crimă comandată de un om de afaceri slovac, mai mult decât înspământător, care a ordonat uciderea, cu sânge rece și un cinism fără margini, a unui tânăr ziarist și a iubitei acestuia. Regizor este Matt Sarnecki, care se pare că a ales Bucureștiul la concurență cu Chicago-ul, de baștină, și care cred că ar găsi subiecte, pe care să le documenteze la fel de temeinic, și pe la noi. În Slovacia a reușit să miște lucrurile, și să determine demisii și ulterior arestări spectaculoase, deși sistemul mafiot părea de neclintit!

Festivalul de la Karlovy Vary s-a încheiat și déjà de-abia aștept iulie 2023, că dacă o fi să treacă iar 3 decenii, până la următoarea întâlnire, mă tem că n-o să găsesc locuri, decât la balcon, la cel de Sus de tot! Dar tot la cap de rând, vă rog!

Irina-Margareta Nistor, corespondență de la fața locului, de la ediția 56 a Festivalului de la Karlovy Vary, cel nepereche.