De când mă știu n-am avut stare. Încă din copilărie am încercat să evadez, în părculețul din colț, iar mai târziu, mi-a plăcut atât de mult să nu stau locului, încât tata mă alinta cu o formulă, extrem de colorată: Izmană pe călător. Ba chiar îmi luaseră și o savonieră, cu un puișor cu o desagă în spinare, pe care am uitat-o la Strasbourg, și după ani de zile m-am reîntors acolo, pentru Premiile Lux!

Anul trecut mai mult am fost plecată și în țară și în străinătate, de glumeau prietenii cu mine dacă îmi mai știu adresa sau cât am escala pe strada mea! Și totuși, după ce pe 6 și 7 martie am văzut toate premierele pe care le scăpasem prin mall-uri, mai mult singură la proiecții, și duminică, am cumpărat destulă hrană pentru cățelușa JazzyDaisyCrazy și pentru pisoiul Ritz, plus Nespresso în cantități industriale pentru mine, duminică (acum 14 zile) mi-am serbat motanul, care împlinea 20 de ani cu 20 de musafiri și totodată Baba mea (6+2=8), și din 9, am decis, cu o singura excepție, să nu mai ies din casă. Afară în grădină au înflorit magnoliile, pe care le admir, mai mult de la balcon, și în rest intru pentru interviuri, la Radio Hit sau Viva, din Iași, sau prin skype la Digi24 ori RealitateaPlus, mi-am făcut tot din biroul meu de acasă, emisiunea pentru Radio Gold: #VoceaFilmelor , pe care o găsiți și pe YouTube, ca să mai împărtășesc liste cu filme clasice de văzut, sau seriale, am glăsuit pentru nevăzători, cu permisiunea dlui Valeriu Gherghel, un capitol superb din cartea domniei sale: „Roata Plăcerilor”: Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri… Am dat sau primit telefoane și mesaje de peste mări și țări, am început o serie de 11 pelicule extraordinare, (primite de la o prietenă, de la BFI ), din anii 40 (când deși era plin război, actorii erau mai fermecători, poveștile mai sentimentale, și umorul mai fin) ale lui Powell și Pressburger: Drumul spre stele, Colonelul Blimp sau Narcis negru (ultimele două cu Deborah Kerr, care mi-a trezit nostalgii pentru un serial pe care l-am adorat și tradus pentru TVR înainte de 1989: „Emma Hart”)… Prin urmare, vorba mamei, cel mai important e să ai: noroc la ghinion! În mod surprinzător, în toată această nebunie planetară, apucăm să ne mai tragem sufletul, dar ca să nu ne dăm sufletul, să încercăm să ascultăm un îndemn, care nu e un capăt de țară! De când n-ați mai făcut ordine prin albumele foto sau chiar și prin dulapuri? De când n-ați mai simțit atât de multă solidaritate? Un bob zăbavă, și apoi sper să dăm năvală, la fel ca prin supermarketuri, în sălile de #cinema, de teatru și de concerte! Chiar și Cannes-ul a stat în loc! Deocamdată să fim recunoscători că putem să facem atât de multe de acasă! Altfel, știți cum se zice: Nemulțumitului i se ia darul. Și ar fi păcat!

Irina-Margareta Nistor