LGBTQ+
Azi se decernează premiul “Teddy Bear”, pentru această categorie de film (în aceeași seară, cu franțuzeștile “Cesar”, care se cheamă așa nu după împăratul cu preferințe și și, ci după sculptorul care a creat trofeul), așa că mă voi opri la câteva titluri.
Ar fi Sisi și eu, în care dacă noi ne străduim să înfrumusețăm niște personaje istorice odioase, care ne-au chinuit zeci de ani, alții scot la iveală o Împărăteasă Elisabeta a Austriei, departe de cea pe care a întruchipat-o Romy Schneider, în 1953, sau măcar mai recent: Vicky Krieps, în Corsage/Corset. Alegerea regizoarei Frauke Finsterwalder a fost să-i facă un portret în care nu mai contează preferințele de alcool, ori excesele de o cruzime greu de suportat, ci ca să atragă și tânăra generație de adolescenti, precum fiica ei (13 ani), care mereu se amuză cum câte un coleg/colegă a trecut de partea cealaltă, sau a rămas între… genuri.
20.000 de specii de albine, are un story care se petrece într-o lume destul de tradițională, din Țara Bascilor, care până la un punct are mult de premiatul Alcarras de anul trecut, care venea din Catalonia, doar că acum se redeschide subiectul din belgianul Close, sau chiar anteriorul Girl, un copil cu sex nedefinit (stil mai nou abordat și în desenele animate, cu nume ambisex, și trăsături vagi, greu de definit clar), un puști care vrea, cu orice preț, să fie recunoscut drept fată, și-și alege și un nume: Lucia. E acceptat, cu greu de cei din jur, (doar după ce-i sperie bine), inclusiv de familie, mai puțin de o mamă extrem de permisivă, dar și de nefericită, din cu totul alte motive.
Manodrome agresiv masculin, are în contra punct și o dramă pornită de la homofobia unui deprimat, care e și ușor rasist.
La Mammalia era de așteptat să se ajungă la o societate matriarhală, fluidă.
Între revoluții e sugerată și o iubire, nu știm cât de platonică, între cele două studente foste colege, care corespondează, char dacă riscul e imens, în plin comunism, una româncă și cealaltă persană.
Tár a trezit cele mai multe comentarii, și a fost atacat si pe partea strict muzicală, fiind imprudentă o antipatie vădită pentru preferenițele sexuale are Lydiei, dirijoarei pline de hachițe. Cate Blanchett e expertă în asemenea… partituri ambigue, vezi Carol sau Notes on a scandal ori în travesti chiar, când l-a jucat pe Bob Dylan în: I’m not there. Și dacă tot a venit vorba de numele lui și avem și o viitoare iubită trecătoare a lui, pe Joan Baez, care, în documentarul despre ea: I Am a Noise își mărturisește și o relație carnală cu o femeie, după care s-a reorientat.
Și în germanul Afire e un cuplu de o mare tandrețe gay, între un desenator de mare talent, un prieten ideal pentru cei din jur și un salvamar sau cum îi place să i se spună, un salvator de vieți.
Și la Disney s-a atins tangențial, la Q&A, încercarea de a deschide subiectul în animația recentă, Strange World, care nu a funcționat major, la public, și ca să ocolească subiectul, directorul studiourilor a răspuns cu o banalitate: că nu există o rețetă a succesului, și iată ce bine a mers Zootopia.
De la anul, orice peliculă, care nu atinge, măcar tangențial chestiunea, se descalifică din start pentru Oscaruri. Oricum și la Berlinală nu mai există Urs pentru interpretare masculină și feminină, ci doar pentru rol principal și secundar.
Irina-Margareta Nistor, in person la Berlinale 73, cu sprijinul Kaufland