Leibniniz-cronica unui portret pierdut pe care l-am așteptat cu multă nerabdare, s-a pierdut în exepmplificări ale teoriilor unui filozof genial și complicat, cu idea monadelor cosmice în care sfârșește sufletul și cea complexa, care e însăși Divinitatea. Și un moment de umor caustic, al pictorului sclifosit, interpretat de Lars Eidinger (mult mai bine decât în Das Licht, și cu o perucă de secolul 18, care îl prindea perfect).

Iazul Tigrului, un indian despre corupția la alegeri, la care subtitlurile fugeau cu viteza luminii.
Cel mai tulburător: Poporul german, despre drama din 19 februarie 2020, de la Hanau, când un neo-nazist a ucis, din pur rasism 9 tineri, de alte religii și etnii, și apoi și-a luat viața. Printre ei si un roman: Vili Păun, care avea 23 de ani și al cărui tată e un personaj extraordinar, charismatic și care încă mai caută dreptatea (alături de ceilalți părinți) și mai ales să nu-i uităm.

Ar fi fost un strop de alinare, dacă în sală ar fi fost și vreun reprezentant al autorităților noastre. S-a plans mult și s-a aplaudat în picioare.

Blue Moon a fost una dintre nestematele competiției (alături de un alt albastru, brazilianul O Ultimo Azul. Ethan Hawke ar merita Ursul pentru interpretarea, fără cusur și genială, un tur de forță a textierului legendar pentru cunoscători: Lorenz Hart, într-o vervă formidabilă și cu replici tăioase, și referiri la nemuritoarea: Casablanca, la un an după premiera, in 1943. Regizorul e prietenul de o viață a lui Ethan: Richard Linklater, iar personajul feminin, o adevărată prezență hollywoodiana a acelor vremuri: Margaret Qualley (cu totul altfel decât în Substanta sau la conferința de presă, unde i-a furat vedeta cățelul, care părea de jucarie, și pe care l-a ținut în brațe).
Sper să-l cumpere cineva că ar fi păcat să nu-l vedem pe marile ecrane!

Irina-Margareta Nistor, în direct de la Berlinală, cu recomandări pro și contra