Așteptat cu mare nerăbdare, filmul vecinului Kornel Mundruczo: At the Sea, e departe de a avea intensitatea anteriorului: Pieces of a Woman. O familie disfuncțională, cu o Amy Adams într-o poveste confuză, după un accident neclar și 6 luni la dezalcolizare, și un du-te vino între copilăria personajului principal, și prezent. Păcat.

Nina Roza este un scenariu canadiano-bulgăresc, realizat de Genevieve Dulude-de Celles. Se pornește de la o întoarcere în țara de baștină a unui curator de artă, pentru certificarea unei fetițe de tip Micuța Picasso. Și la pachet un prilej de o revedere cu rudele est-europene aproape uitate. Fermecător protagonistul și de neuitat puștii veri despărțiți de Ocean.

Am sperat ceva mai mult de la finlandezul cu minoritatea Suomi. În 2017 s-a luat un Premiu Lux al Parlamentului European, pentru Sami Blood. Doar că regizoarea autodidactă, la debut, e și coregraf, la bază. Deci cântece și dansuri, plus un ren hăcuit la prim-plan, fără milă. Dezamăgitor.

Dezastrul cel mai mare avea să fie unul din competiție: Soția mea plânge. Un franco-german semnat de Angela Schanelec. Un șir nesfârșit de dialoguri, fără cap și coadă. Monoton în ambele sensuri. S-a plecat pe capete. Am rămas câțiva martiri/martire.

The Weight este cu generosul și atât de talentatul Ethan Hawke, (nominalizat la Oscar pentru Blue Moon, lansat tot aici, anul trecut).

Este într-o formă fizică de mare anvergură și are și o mașină de epocă, de invidiat. În plus, un pic de Russell Crowe. Totul se petrece pornind din Oregon, în 1933, la câțiva ani după Marea Criză Economică, începută în ’29. În joc e destinul unei fetițe adorabile, Penny (Avy Berry). Totul e să nu fie dată spre adopție, și să revină la tatăl ei. O miză este și un ursuleț de pluș, racord cu trofeele Berlinalei. Pe generic o supriză extrem de plăcută, Oana Iancu, producător executiv, la acest proiect, care a avut premiera absolută la Sundance. Tare m-am bucurat.

De la Berlinale 2026, Irina-Margareta Nistor