Channing Tatum și John Turturro, întâlnirile cele mai așteptate și vânate de presă la #Berlinale 2026

A început cu Yo, un documentar despre o bâtrână doamnă, fără nici un fel de pudoare, și o tânără povestitoare, Anna Fitch (care semnează, cu partenerul ei, cu care are 2 copii.). Inițial e sugerată o aventură sentimentală, dar nu. Personajul e o artistă, de colaje, care trăiește periculos, are 4 copii și ulterior un iubit cu mulți ani mai tânăr, se hrănește cu „iarbă” și morfină, provinind din generația nonșalantă a hippy-oților. Știe 4 limbi străine, și are multe amintiri, cam haotice, de depănat. Regizoarea nu poate accepta despărțirea firească, pentru că îi despărțeau decenii, și construiește o casă, ca de păpuși, cu toate detaliile. Sigur n-are geniul lui Agnes Varda sau a cambogianului Rithy Panh, dar a ajuns în competiție.

Ca de altfel și animația japonezo-franceză Un nou început, foarte colorat, pastelat și cu joc de artificii fabulos, fără să aibă anvergura lui Flow.

Josephine fetița care asistă la un viol într-un parc, pornește de la o experiență din copilăria regizoarei: Beth de Araujo. A ales o protagonistă care să-i semene, și ne-a terorizat, preț de 2 ore, cam pe același calapod cu If I had legs… de anul trecut. Ar trebui să vină la pachet cu câteva ședințe psy, după vizionarea chinuitoare, la care n-a ajutat prea tare nici Channing Tatum (coproducător cu fermecătoarea Gemma Chan). Firește a fost și el întrebat de Gaza, și a dat-o cotită. 

Mai cinstit regizorul Singurului încă în viață hoț de buzunare din New York: Noah Segan a sosit, la conferința de presă, cu un tricou pe care scria Paris Texas, preferatul său și o aluzie transparentă că e de partea președintelui juriului: Wim Wenders. Interesant de văzut, de la fața locului, ce va fi la Gală.    

Zaharină un horror ca de vineri seara, de prin anii 90, e un fel de Marea crăpeliță (a lui Marco Ferreri) revizitată, dupa 50 de ani sau ultimul lui Edward G. Robinson, al nostru, Soylent Green. Pe scurt „mânca-te-aș” și nu mai scapi de strigoiul flămând, dar e un regim care funcționează. O ironie grotescă, dar, poate necesară. Și aici apar niște omuleți, ca soldățeii de plumb, și culmea ironiei, pe una dintre actrițe o cheamă Macdonald.

Să vă dau însă lista cu recomandări și să vedem ce o să ia: Rose, The Loneliest Man in Town, Yellow letters, Moscas, Wolfram, A voix basse, Dust, Everybody Digs Bill Evans, Nina Roza.

9 din 22, stăm mai bine ca în ultimele ediții.

Restul, dacă vor împușca vreun Urs, își vor datora premiul, că au șocat, cu orice preț, dar vor fi greu de suportat pentru un cinefil nesnob.

De la #Berlinale 2026, Irina-Margareta Nistor