A început competiția propriu-zisă, în care au ajuns 19 producții. Prima un chinezesc: Living the Land, un fel de Viața la țară, într-o lume aproape atemporală, unde se cultiva nu orez, ci grâu, toate generațiile stau la un loc, se dă cu periculoasele pocnitori, în toate împrejurările, vesele sau triste, se aud știrile la difuzor și se verifică să nu fie aduși prea mulți copii pe lume și descoperim obiceiuri comune cu România rurală, bocitoarele de la înmormântare și praznicul de dupș, de exemplu, dar și nunți aranjate și mai ales jalnica abordare a unui băiat mai încet la minte. În schimb există un puști brici și o bunicuță fumătoare și cu mult umor, care când află că, de fapt, celulele umane călătoresc, și se bucură nespus, că măcar așa o să voaiajeze și ea, după cei 91 de ani. 132 de minute aplaudate și de numeroșii asiatici din sală.

A urmat Hot Milk, despre care am descoperit, căutând explicația, că înseamnă un orgasm aparte. Cu siguranță că Todd Haynes va vibra la acest scenariu, care are mult și din Carol al lui și din recentul Mai-decembrie. Cu o distribuție majoritar feminină regizoarea Rebecca Lenkiewicz le-a cooptat pe Fiona Shaw, Emma Mackey și foarte prezenta luxemburgheza: Vicky Krieps, care după Firul fantomă și Corsage/Corsetul (în traducere exactă), iar coase un pic și e tot mai stranie, într-o aventură bizară și cu remuscări a la Hitchcock, din Spellbound, pe o plajă mai izolată, din Spania.

Și al treilea din lista pentru Urs, omniprezentul mexican Michel Franco, cu Dreams/Vise, în care a distribuit-o pe Jessica Chastain, care juri că s-a inspirat din Babygirl, cu Nicole Kidman, (cu 10 ani mai tânara roșcată), doar că acum cineastii îl dau pe politică, pentru că iubitul e și mexican, și trec neobservate parcă, scenele extrem de sulfuroase și repetitive.

Apoi Mit der Faust in die Weld Schlagen, devine într-o interpretare liberă Un pumn dat lumii intregi, într-o Germanie unificată, a anilor 90, în care încă sunt fantomele nazismului, dar și o familie care se destramă sub ochii a doi băieți care vor fi foarte afectați de spectrul polonezului (termen generic) care le ia locul.

Marea revelație, pentru mine, rămâne Köln 75 (anul care întamplător e și numărul ediției, și unde personajul principal are aceeași vârstă cu mine de atunci, dar ce diferențe de viață cu RFG-ul în pliba era hippy!). Povestea este a unei puștoaice care se străduiește să organizeze un concert de jazz, la… operă. Ea există în realitate și poate fi văzută la final: Vera Brandes, iar artistul este Keith Jarrett. Un ritm senzațional, răsturnari de situație spectaculoase, stat cu sufletul la gură, până în ultima clipă, infinit mai palpitant decât cel despre Bob Dylan, doar că Timothee Chalamet, inclusiv la conferința de presă nu arăta chiar foarte charistmatic, dar are o tona de fani și fane. Sper să cumpere cineva Koln75, pare ideal ca anti-depresiv și dătător de speranțe. Ne-ar prinde bine.

Irina -Margareta Nistor, cu recomandari si nerecomandate, in direct de la Berlin