Numele în sine pare predestinat: Un munte de joacă, pe care ni-l dăruiește, îndemnându-ne să ne bucurăm sau să reflectăm temeinic, la cele mai variate subiecte cu putință.

La conferința de dimineață, la întrebarea tinerei scriitoare și profesor Cătălina Ene Onea a răspuns că i-a fost cel mai greu, fizic, să filmeze (acum aproape 50 de ani, aș adăuga) Jaws/Fălci (mărturisire care m-a și tentat să-l văd, pe marele ecran), iar psihic, până acum era Lista lui Schindler, dar, între timp, firește The Fabelmans (cel puțin până în prezent și a ținut să sublinieze, că nu i s-a încheiat cariera odată cu Ursul de Aur Onorific, mai ales că tatăl lui a trăi peste suta de ani, și se vede ca portughezul Manoel de Oliveira, cu premiere și după un secol de viață).

Separat, am aflat că va face pentru cândva hulitul, tot de el, Netflix, o serie limitată, în 7 episoade, după o idee a lui Kubrick: Napoleon). În rest a recunoscut că va răspunde banal, fără să se sfiască vreun pic, că toate filmele îi sunt la fel de dragi, precum copiii lui (ar fi un fel de… tată erou, echivalentul masculin al mamei eroine, la câte titluri îi aparțin!). Deși eu una cred că nu degeaba la casa lui de producție Amblin (după numele primului scurt metraj, apărut pe piață, în 1968), e o imagine din E.T. băiatul pe o bicicletă, ca un covor zburător, călătorind, de la Pănânt la Lună, ca să-și ducă „pasagerul” ascuns cu grijă.

Când s-a făcut trecerea în revistă, pe scurt, a marilor sale succese uitaseră de unul dintre preferatele mele: Empire of the Sun/Imperiul Soarelui (1987), pe care extraordinarul și fermecătorul irlandez Bono, de la U2, cel care i-a făcut un laudatio tandru și care l-a menționat, cu elegantă, pe compozitorul fetiș al sărbătoritului: John Williams, pronind apoi de la Indiana Jones (singurul în care a jucat soția sa: Kate Capshow, care-i este alături de 40 de ani, și cu care a intrat de mână, în Berlinale Palast și a complimentat-o în discurs) să constate că, strălucitul cineast, face săpături și căutări nu doar în trecut ci și în viitor (și aș adăuga și pe alte planete, cu extratereștrii, locuite deci). Steven i-a întors complimentele într-o chintesență de găselniță, mulțumindu-i pentru unul dintre cele mai frumoase… cântece.

Și a urmat The Fabelmans, pe care noi, în România, l-am putut vedea, simultan cu americanii, datorită celor de la Vertical, încă din noiembrie 2022, iar în Germania intră abia din 9 martie și în Franța de săptămâna asta.

La a doua vizionare e și mai evidentă iubirea sa nemărginită pentru a 7-a artă, iar întâlnirea cu John Ford, (jucat magistral de David Lynch) reală la vremea sa, când era încă un adolescent de 16 ani, este atât de atent lucrată, pornind de la secretară, un personaj pitoresc și până la afișele de pe pereți, ca să ghicești, dacă ești pasionat, despre cine este vorba, să-l revezi pe cel cu Cine l-a ucis pe Liberty Valance, după ce în prima parte a scenariului merge cu prietenii la cinema, și-l zărim pe ecran pe James Stewart (primul deținător al unui Urs de Aur Onorific, în 1982, după cum a anunțat directorul artistic Carlo Chatrian, alături de directorul executiv: Mariette Rissenbeek, mai emoționată și mai elegantă ca niciodată), dar și John Wayne cu The Quiet Man, care apare în scena în ușă, sărutând-o pătimaș pe Maureen O’Hara, în E.T. și până la sugestia cu orizontul, și cadrul filmat din spate, al puștiului, care pornește pe drumul lui, imitându-l, cu respect, pe vagabondul legendar al lui Chaplin.

Primirea a fost în picioare și cu aplauze nesfârșite și meritate (și poate și mai binevenite după premiile britanice, recent anunțate, căci la BAFTA n-a avut norocul scontat la voturi, ca la Globurile de Aur și cum speră și Oscar, devansându-l elvețianul, născut în R.F.G.: Edward Berger, cu Nimic nou pe frontul de vest.)

Și totuși, după înmânare, (în public fiind și o mulțime de miniștri, jos pălăria!) cam 10% dintre potențialii spectatori au plecat, iar la final doar 10% dacă au avut răbdare să stea până la ultimul generic, ceea ce în cazul dat a fost și mai trist, pentru că, la urmă de tot, după mulțumirile către cele 3 surori, sunt dedicațiile: mamei Leah și tatălui Arnold, pe imagini separate, ca despărțirea lor.

Știu: Nimeni nu-i perfect, vorba lui Billy Wilder, din Unora le place jazzul, cel care avea, până nu demult, și un restaurant cochet, care-i purta numele, chiar la parterul Muzeului Filmului și Televiziunii!

Irina-Margareta Nistor, in person la Berlinale 73, cu sprijinul Kaufland