După premiul pentru scurtul de la Cinéfondation al Carinei-Gabriela Dașoveanu: Prin oraș circulă scurte povești de dragoste, la secțiunea Un Certain Regard, Teodora Ana Mihai a cucerit juriul prezidat de exigenta Andrea Arnold care i-a acordat premiul pentru îndrăzneală, devenit în engleză cel pentru curaj, pentru provocatorul La Civil.

De altfel, dintre cele 6 premii inclusiv cel mare, 4 le-au revenit regizoarelor, chiar dacă, în numele Kirei Kovalenko, a fost ridicat de un domn pentru: Cu pumnii descleștați, despre o altă Ada (precum oița cu același nume din Lamb, de care povesteam cu entuziasm și al cărui regizor, autorul unui eseu poetic, islandezul Valdimar Jóhannsson, a fost și el pe scenă, pentru originalitate). Ada e din Oseția și are o familie de care ar vrea să se țină departe (Din păcate, de la această ediție, după anunțarea învingătorilor, nu se mai poate vedea câștigătorul. Dușmanul binelui este mai binele!).

Tot în palmares, pentru întreaga echipă a peliculei, a ajuns și Bonne Mère al Hafsiei Herzi, premiul juriului a mers la Marea libertate, eminamente cu bărbați și preferințele lor sexuale, realizator Sebastian Meise, și o mențiune specială pentru Tatiana Huezo și al său O noapte de foc.

Data de 16 iulie a început cu un documentar, o nestemată, despre un autor clasic cult Buñuel, în sala care-i poartă numele la Cannes (apropo, la noul multiplex Cineum, denumirile date pentru locul unde se proiectează peliculele au doar un vag parfum de cinefilie). O trecere în revistă a unui geniu pe care-l vom vedea cu alți ochi de acum înainte.

Scurtele de la cinema Olympia aveau doar o pistă de sunet, deci parțial mute, noroc cu subtitrarea. Printre ele și cel foarte în vogă și rafinat al Andreei Borțun: When night meets dawn.

Și încă un documentar, un autoportret dublat de un portret de familie, al lui Marco Bellocchio. Venit cu rudele de mai multe generații și în așteptarea unei Palme d’Or de onoare care îi va fi înmânată de conaționalul său Paolo Sorrentino, acesta a prezentat: Marx poate să mai aștepte, dezvăluindu-ne drama fratelui său geamăn care s-a sinucis la 29 de ani, pare-se din dragoste, în vreme ce numeroasele neamuri păreau să-l ignore, iar deja celebrul regizor, comparat cu Buñuel (încă o sincronicitate), își renegase originea burgheză și se lăsase entuziasmat de comunism.

Neliniștiții al belgianului Joachim Lafosse aduce în discuție pe marele ecran o stare despre care se pomenește adesea, bipolaritatea, dar pe care acum o și trăiești alături de cuplul cu un copil, care suferă fără sfârșit alături de un tată care adesea nu mai știe de el.

Seara s-a încheiat cu titlul selectat tot în competiția mare, al lui Sean Baker, care, după ce ne-a fermecat cu Proiectul Florida, s-a mutat în lumea vedetelor porno cu Red Rocket, dar făcând-o cu umor și cu niște personaje care ar merita să fie luate în seamă de Spike Lee pentru interpretare și mai ales, eventual, pentru directorul de casting.

Azi nu mai avem emoții naționale, doar cinematografice. La Ceremonie.