Din Ceremonia, care s-a ținut la Olympia și nu ca de obicei la Chatelet (unde era filmat „Concertul” lui Radu Mihăileanu), mai toată lumea n-a reținut decât prezența șocantă, voit șocantă, a actriței Corrinne Masiero, (pe care și publicul românesc o știe de pe Diva), din serialul de lunea, „Căpitanul Marleau”), pentru că s-a îmbrăcat mai întâi în costumul lui Catherine Deneauve din Piele de măgar, pentru ca mai apoi să rămână goală pușcă. Revoltată de starea culturii în pandemie!

În loc de covor roșu, au existat niște interviuri în holul tapisat cu afișe ispititoare, și unde, mult hulita ministreasă (căci totul e la feminin mai nou, inclusiv la ei) a culturii, Roselyne Bachelot-Narquin, preciza că s-au dat niște ajutoare de peste un miliard de euro, inclusiv protestatarilor, care au ocupat Teatrul Odeon, din Paris, încă din 4 martie, intermitenți și nu numai, și că în plină perioadă dificilă, de lockdown succesiv, s-au făcut 200 de filme. Ce-i drept că sălile sunt închise, motiv de nemulțumire firească, pretutindeni pe Glob, mai cu seamă că Institutul Pasteur a constatat că nu la teatru ori la cinema te poți îmbolnăvi, ci mai degrabă la supermarket sau în bănci.

La seara mult așteptată, retransmisă, en clair, de Canal Plus, în direct pe 12 martie, au putut participa doar 150 de persoane, nominalizați și VIP-uri, bine distanțate și cu testul la zi, măști la purtător, din păcate nu întotdeauna respectate…

La balcon, nefiind nimeni, la un moment dat a fost cel mai tulburător și inventiv moment. Locurile au fost ocupate, printr-un efect special, de personaje desenate, inclusiv recent dispărutul Jean-Pierre Bacri, pe care brusc am avut impresia că-l vedem deja în Raiul Cineaștilor. El e protagonistul din Le Goût des autres, preferatul meu și al lui Nae Caranfil, când am avut de recomandat Institutului Francez o proiecție de neuitat. Nimeni nu spune mai cu tâlc „the”, când învață, cu un efort supraomenesc englezește!

Multe figuri importante pentru breaslă ne-au părăsit și într-un moment, destul de malițios, cineva spunea că n-au mai vrut să vadă ce urmează.

Seara părea una care încerca să dea speranțe, a ținut până după miezul nopții, deși știm că de la ora 18.00 nu se mai poate ieși din casă, în Franța.

Noul președinte al Academiei César, Roschdy Zem, numit după scandalul de anul trecut, când totul a fost reorganizat și s-a lăsat cu demisii de supărare, că a fost premiat Roman Polanski, urmărit în continuare de un Me Too, după decenii întregi, opera lui neavând nicio legătură, însă, cu caracterul său, ci fiind un strălucit omagiu adus Afacerii Dreyfus respectiv: J’accuse, ei bine, Zem a încercat să echilibreze puțin lucrurile (în 2020 a luat și el o statuetă pentru Roubaix, une lumière), deci era mai mult decât justificată prezența lui!

Maestra de ceremonii a fost desemnată Marina Foïs (fără cusur în L’Atelier), din păcate cu câteva momente de o mare vulgaritate, la care, de exemplu, Michel Hazanavicius (regizorul oscarizatului The Artist) n-a vrut să marșeze, iar Nathalie Baye a făcut-o, fără tragere de inimă. Ironiile la adresa victimelor Covid-ului (care e când la masculin, când la feminin, în limba lui Molière), și ele păreau nelalocul lor, doar că ne-au amintit de o zicere africană: Atunci când moare un bătrân, mai arde o bibliotecă!

A existat o orchestră pe care a dirijat-o exemplar Benjamin Biolay și n-a uitat de Ennio Morricone, (la îndemnul lui Alain Souchon)!

I s-a adus un omagiu lui Michel Piccoli, căruia i s-a decernat, postmorten un César și unde, dintr-o dată am simțit grație celei de-a șaptea arte, că nu mai e valabilă zicala : Vii cu vii, morții cu morții. Sunt toți la un loc: Romy Schneider, parcă mai prezentă ca niciodată, dar și Patrick Dewaere, Yves Montand, Simonne Signoret…

Isabelle Huppert a știut să treacă peste faptul că n-a fost nominalizată pentru senzaționalul La Daronne, spre deosebire de Juliette Binoche, care nu i-a iertat ca Deux (propus și la Oscaruri, cu o idila LQBT) a mai și luat pentru debut, și ea a fost ignorată…

Au existat reproșuri despre sclavie și statui, un citat surprinzător din Hitler că „Războaiele trec și doar cultura rămâne”… Dar și aluzii la pedo-sataniști și islamo- stângiști!

Printre marii câștigători un documentar, Adolescentele, la care s-a lucrat cinci ani, și filmul lui Albert Dupontel, care, ca de obicei a snobat votanții, spunând că nu alegi între pictorii de la Luvru, și n-a catadicsit să apară, dar a fost din nou pe lista aleșilor. După Au Revoir Là-Haut, de acum trei ani, i-a venit rândul lui Adieu les cons! Măcar de-ar fi un titlu premonitoriu, fără frontiere, în traducere: „Adio, tâmpiților!” (A luat și Premiul liceenilor, înființat de curând).

Cel mai bun desen animat este cel care fusese selecționat și la Cannes, și nu numai, genialul Josep, (la care fusese consilier și regretatul scenarist genial, care n-a vrut niciodată să devină și regizor: Jean-Claude Carrière) și al cărui creator este un talentat desenator de presă: Aurel!

N-au fost uitați, după patru decenii, nici Les Bronzés respectiv trupa Splendid: Josiane Balasko, Marie-Anne Chazel, Gérard Jugnot, șarmantul Thierry Lhermitte și Bruno Moynot, printre ei numărându-se și colosalul Michel Blanc, alături de care a jucat și Medeea Marinescu în Vă găsesc fermecător, recent redifuzat pe TV5.

Cum premierele abia s-au strecurat, printre picături, nu s-a mai acordat un César al publicului, iar distribuitorii și exploatanții de săli, au fost supranumiți și înnobilați cu apelativul : aventurieri ai vremurilor moderne. Apropo, danezul Încă un rând al lui Vinterberg, cu Mads Mikkelsen a câștigat la producții străine și a fost deja achiziționat în România, de Bad Unicorn și programat la Elvire Popesco, MȚR, Union și Happy! De s-ar redeschide mai repede!

Încă două pelicule remarcabile, pe care am apucat să le văd la Lyon, la Festivalul Lumière, în 2020, și care sper să ajungă și la noi: Le Fils, cu Sami Bouajila (care ajuns, pe scenă, după statuetă, cu Fanny Ardant) și Antoinette dans les Cévennes, o înduioșătoare îndrăgostită însoțită de un măgăruș (încă o sincronicitate), care pare a fi unicul ei confident. Laure Calamy (pe care o știți de pe Netflix, din excelentul serial Zece la sută) și-a adjudecat recunoașterea pentru rolul principal și a avut, de departe, cel mai cinefil discurs, amintindu-și de cinematograful copilăriei, de la Orléans, unde în cadrul Festivalului Frank Capra a văzut It’a Wonderful Life/Viața e minunată și a înțeles, de la Jimmy Stewart, cât de mult contează fiecare dintre noi, în destinul celorlalți și că fără toate aceste detalii esențiale și fără acest exil în imaginar nu ar fi ajuns să se bucure de reușita ei în carieră.

Aș încheia cu un gând al lui Romain Gary (al cărui roman, admirat de Charle de Gaulle, ecranizat acum o veșnicie de Peter Ustinov : „Lady L, ” se va lansa, pe 17 martie, on-line, dar e pe hârtie, tipărit de Editura Humanitas):
„Umorul e făcut ca să dezamorseze realitatea”.

De-abia aștept să ne vedem la cinema, unde să se proiecteze, cât mai curând, toate nominalizatele, fără discriminări (:))), care ne-au făcut poftă și să împărtășim iar zâmbetele și lacrimile de împătimiți ai Imaginilor Mișcătoare (și la propriu și la figurat, ca să-l amintesc pe psihanalistul britanico-italian: Andrea Sabbadini).

Irina-Margareta Nistor