Filmul chinezesc: The Shadowless Tower, de o tandrețe infinită, plin de umor neașteptat, despre o familie obișnuită, dar nu banală, cu un tată dispărut din peisaj după ce are o altercație într-un autobuz pentru hărțuire sexuală (un pipăit, nedovedit, e de ajuns pentru un an de pușcărie), fiul lui divorțat, cu o fetiță genială la mate, supradotată, ca bunicul, care era contabil pe… abac. Fiica, o ființă imposibilă, niște prieteni bețivi și pierde vară, ai personajului principal, care e cronicar gastronomic, o fotografă zăpăcită, îndrăgostită și îndrăzneață, mult alcool și fumat fără oprire, și mai ales umbrele prin viață și dincolo de moarte, pe lângă turnul misterios, parcă suspendat în afara realului și ar fi doar un miraj al privitorului. Merită un Urs, că nu ne fură timpul degeaba.

Mult așteptatul Manodrome, despre o masculinitate exagerată, ba chiar s-a întrebat la conferința de presă dacă nu a fost inspirat de arestații din România, Frații Tate (ce naivitate: un film nu se face ca un reportaj în câteva ore, fusese clocit ani buni), cu ritualuri înspăimântătoare, de o violență siderantă, cu Brody și Eisenberg, dar mai ales cu un moment de o căldură imensă, un contrapunct atât de necesar în toată această nebunie excesivă: al nostru Ghiță Mureșan, Gheorghe pe generic și George pentru regizorul John Trengove, care l-a lăudat cu afecțiune și respect pentru talentul și momentul său de improvizație, care i-a topit chiar și pe cei care nu știau, sau poate uitaseră cântecul de leagăn: Nani, nani, puiul mamei!

Și apogeul zilei, documentarul despre Joan Baez, cântăreața de folk, de undeva din amintirile noastre de telespectatori, cu destinul ei public, privat și secret (citându-l pe pe Marquez), cu iubiri interzise și nefericite, cu terapii nesfârșite și cu proteste politice, care se bat cap în cap, dar care visează să fie o continuatoare a lui Gandhi, a non-violenței, și multe altele despre care voi vorbi într-o emisiune Vocea filmelor, despre un Glas și un zgomot necesar, care ne-a cântat, pe viu și chiar a meritat să fiu aici la Berlin, datărită celor de la Kaufland, și să pricep altfel istoria.

Azi Golda!  

Irina-Margareta Nistor, corespondență de la Berlinale, in person.