Dimineața n-a început prea promițător: cu Tótem un mexican-franco-danez (că doar suntem în era coproducțiilor) al Lilei Aviles, care este o incursiune mult prea indiscretă, cu detalii scabroase și inutile din viața unei familii extrem de numeroase, cu neamuri peste neamuri, cu două fetițe adorabile pe dinafară, dar cumplit de prost crescute, se vede treaba că obrăznicia și de la vârste mici e fără frontiere și fără leac, totul fiind o nesfârșită petrecere de aniversare, cu o escroacă ridicolă, ahtiată după bani și care se declară gata să facă o incantație de exorcizare a… casei, în plus un fel ritual de adio pentru un tânăr tată și soț, extrem de bolnav, și căruia e o cruzime să-i urezi la mulți ani, când are zilele numărate, cu un tort vopsit cu mandale pastelate, cu cadouri inutile și cu înălțarea unui lampion, care ia foc înspământător și un bunic din neamul lui Freud, care și-a pierdul vocea și vorbește printr-un aparat ciudat, cu care se maimuțăresc copilele. Genericul însă are o grafică memorabilă!

Franco-elvețianul al clanului Garrel: Philippe, Louis, Esther și Lena: Carul mare este o privire nostalgică spre marionetele de altădată, les guiniols, cu o trupă de teatru înrudită, dar și cu idile complicate și încurcate și o bunică atee, care s-a apostaziat, adică a renunțat la botez, și ca să-i fie respectată lipsa credinței i se deșurubează crucea de pe sicriu și o nepoată de stânga, care a ajuns cu sloganele de protest scrise pe pielea goală, până la Elysee…

Și a venit sublimul zilei: Centenarul Studiorilor Disney, cu scurt metraje de acum 100 sau 70 de ani dar și recente, toate cu final fericit, sau măcar cu o rază de speranță, dar și cu un umor nebun, de la primul iepuraș: Osvald,  ale cărui drepturi le-a pierdut, Slava Domnului, că nu l-am mai fi avut pe Mickey și nici pe Minnie a lui. Ingeniozitatea amestecului de la începuturi a personajelor vii, chiar a lui Walt, la planșa de desen, pe lângă animație, precum pilotul la Alice în Țara Minunilor, și până la Goofy, Donald și Mickey și ceasul din turn, sau Chip și Dale, chinuindu-l și exasperându-l pe Donald cu rulota și claxonul lui, dar și Lambert, leul printre oi, plus Băiatul, care se îndrăgostește de un sărut rujat și avionele de hârtie care par să-l salveze. Fără să vreau, mi-am amintit de Generalul Stănculescu, care cu asemenea jucărioare își omora timpul la procesul lui Nea’ Nicu.

Și seara târziu a venit serialul Spy/Master (2 episoade din 8), despre Pacepa, întruchipat de parte de imaginea reală de chipeșul, charistmaticul  și rafinatul Alec Secăreanu. Vorba bunicului: Așa se scrie istoria (pe ecran, mic și mare, că-i pentru HBO Max). Pentru publicul german și în general cel străin, sau pentru cine n-a apucat epoca e interesant, și strecoară ideea de teamă, la fiecare pas, la care ține, pe bună dreptate  co-scenarista Adina Sădeanu. În rest l-om comenta, când l-om vedea integral și împreună. Deocamdată, pe scenă m-am bucurat de eleganța vedetelor noatre, care se cunoaște că stau mult prin străinătate, au stofă de Hollywood. Ana Ularu era star curat!

După recepția de la ICR Berlin, unde aveam impresia că fiecare nume adesea citit doar pe generic, acum e în 3D, în carne și oase, la invitația dlui. Cristian Niculescu, am avut ocazia să-i felicit pe cei care au făcut extraordinarul documentar: Între revoluții (despre care voi vorbi, pe larg, la Vocea filmelor), pe Alina Șerban, care se apucă de un proiect îndrăzneț, și pe Sebastian Mihăilescu, căruia i-au spus și fanii, publicul său țintă, generația Z, de asemănările, clar coincidențe, din categoria legii seriilor, între Mammalia și Manodrome.

Dar surpriza absolută a fost filmul Here, de o candoare fără egal, despre o lume obișnuită și totuși atît de rară, despre un emigrant român, delicat și tandru și o chinezoică briologistă (nu-i o greșeală de tipar, e o ramură a botanicii care se ocupă de mușchi, plantele acelea inferioare, despre care învățam că ne arată Nordul). Și mai ales de un picnic cu povești despre o operație pe inimă și cum stă timpul în loc, în timpul unei anestezii totale. Și cine are aceste replici parcă premonitorii? Cel căruia îi este dedicată pelicula, lui Teo Corban. El a fost și bunicul de care pomeneam, că e tot cu implicarea celor de la Kaufland, din: Copacul dorințelor, și de care ne-am despărțit cu durere, acum puțină vreme și care a fost la Berlinală în 2015, și a impresionat ca protagonist în premiatul: Aferim. A -7-a artă dăruiește nemurirea, și de-abia aștept să pot discuta despre asta la Iași, în aprilie, între 21-23, la Divanul și ecranul, precum și despre terapia prin animații, de la Disney încoace. Avem mare nevoie! 

Irina-Margareta Nistor, corespondență, in person, de la Berlinale 2023